Măștile se suprapun pe fețe chinuite de sudoare și întuneric. Stau ascunse de neștiința noastră măștile vechi ale inocenței trecute, iar noi ne privim în oglindă găsind veșnic o nouă latură, o nouă linie de fard gros de teatru pe care să ni-l facem adevăr. Adevărul e acela pe care ni-l dorim și îl purtăm cu încrederea că ne apără. Suntem mai buni decât arătăm, dar fugim întru plăcerile lui Dionisos și îl venerăm sub o lună veșnic neobsevată. Ziua ne târâm măștile mai departe sau găsim motiv să mai furăm una și mereu tânjim învățături mai bune pentru ceilalți.
Suntem singuri, ne ucidem plictiseala, noi și fețele noastre. Ele vorbesc pe rând. Ne trebuie oameni care să ne citească și poate în rușinea unei demascări să vedem adevărul demult pierdut. O astfel de persoană merită iubită!

de ce nu îmi mai doresc iubire? Răspuns:Poate ca am de unde alege și tocmai ceea ce nu am îmi doresc, poate îmi pare mai interesant să lupt pentru ce e mai greu decât să primesc pur și simplu, iar iubire primesc, dar nu o doresc...poate au fost prea mulți și multe în ultimul timp și doar pe cel mai rău îl doresc. Recunosc, îmi doresc să îmblânzesc sau să cunosc necunoscutul unei persoane rele, dar nu chiar atât de rea. Nu vei înțelege...

Nu mai am chef sa iubesc! nu ma mai atrage nimic. Mai buni prietenii și distracția acum decât lâncezitul în doi. Să mă întreb dacă e normal? Poate că ar trebui... dar parcă au fost prea multe ca să mă simt acum atrasă de ceva. Adevărul e că fericirea vine doar când o dorești cu adevărat, restul e doar aievea, în momente în care trece timpul degeaba, iar fericirea nu e veșnică pentru că ajungi să te saturi de ea. Trebuie să îmi doresc mai mult ca să o simt, dar nu mai văd nici un ideal acum în iubire! Dacă toți avem o cale, poate că nu e aceeași fiindcă în calea mea văd acum orice altceva.

Eliberare

Nu cunoaștem decât regrete, nu cunoaștem decât frică și îndoieli. Găsim refugii și scuze și ne auto-inventăm ori de câte ori simțim că am făcut o greșeală. Când rănim scuza noastră e că am făcut totuși un bine, că suntem mai deschiși la minte sau mai libertini, când suntem răniți spunem că noi suntem totuși mai buni și că nu am fi făcut niciodată asemenea „răutăți„. Nu știm decât să ne căutăm scuze, iar din ele facem principii. Când nu le avem noi, le împrumutăm și ne conducem viața după ideile unor alte vieți, diferite, uneori ne este atât de frică încât ne întoarcem la religie, închidem complet ochii și urmăm o lege făcută de oameni slabi. Principiul de bază, să nu faci rău, sau și mai mult să faci bine, e făcut de oameni care au nevoie de ajutor. Ne pierdem vremea susținând ființe care nu vor putea face niciodată nimic bun în schimb, uitând că viața e și a noastră, că și noi merităm să ne susținem. Recunoștința nu e nici pe departe un ajutor!
Când nu avem idei utile, când nu suntem în stare să găsim rezolvări, avem principii. Ne atașăm de ele și uităm că viața are, pe lângă legi, și haos. Dacă haosul ar avea o lege, aceea ar fi a luptei. Ordine nu putem să ne facem decât nouă. și apoi...câte principii n-au ucis? Ideile mari au fost și ucigașe. Ale noastre sunt mărunte, dar sunt capabile să ucidă sclipirile și forța minții noastre. Când le încălcăm simțim că ne-am ucis principiile, că le-am înșelat, dar le depășim prin scuza că am găsit un principiu mai bun. Viața devine doar o căutare neproductivă sau o credință oarbă pentru șansa de a ne depăși condiția de neștiutori, în loc să fie lupta pentru mulțumirea de sine. Unii, mai rău, urmează o serie de principii fără să știe prea bine ce înseamnă. Ce metodă bună de menajare, de apărare în fața realității. La sfârșitul vieții oricum cunoaștem o cantitate infimă din ce am trăit, de ce să murim cunoscând nimic?
Nu știm să iubim și, mai ales, nu știm să ne iubim propria viață. Vorbeam recent despre înșel. Cineva mi-a spus o vorbă care mi-a plăcut mult: „nu suport oamenii care nu înșeală din principiu, dar îi respect pe cei care o fac din iubire„.
Fericirea nu trebuie să fie legată de regrete, iar mulțumirea de sine nu trebuie coborâtă în nimicul unui principiu. Dacă am privi în viitor, nu în trecut, nu cu regretul unor greșeli și bagajul unor noi principii, am avea mai multă forță să căutăm în viitor.

Vis întors și subjugare

Iei visul ca pe o fixație și te ascunzi în principii pe care oricum le vei încălca atunci când nu-ți mai sunt de folos. Speranța înseamnă respectul tuturor regulilor neimpuse de societate dar pe care ai insistat să le respecți pentru a fi superior celor care te-au rănit...sau, mai bine, vrei să folosești, așa ai crede, în scop experimental și psihologic, jocul la care te-au învins. Vrei să găsești jucătorul mai slab. Așa e omul, ești la fel, suntem toți la fel, dar în contratimp. Visul nu învinge realitatea, ea stăpânește ineditul. Ce ne împarte în oameni puternici și slabi? Ea e, realitatea, care poate opri sau susține viitorul. Principiul stăpânit despotic e bigot, e ucigaș. Duci cruciada propriei gândiri? Nu pune stăpânire pe terenul pur al unui eretic! Acceptă transformarea ca pe o șansă a omului, în luptă cu visul tău de a îndeplini în același timp zeci de principii cu totalitatea lor oarbă și haotică, născută în răzbunarea unei singure minți...minte pe care ți-o urmezi ca pe o carte sfântă! Sau crede măcar într-un vis revelator pe care să îl primești ca pe un miracol în deșertul propriilor tale vise veștede.

Și dacă nu știam să vorbesc? Nu știam nici să mint? Adevărul din fiecare mișcare a trupului meu ar fi fost cuvântul.
Poate un trup să fie nesincer? El îmi naște iubirea, dorința, lupta, puterea și fericirea de a avea viță iar eu să îl alung în rușine...pe el, care e de fapt întregul? Două jumătăți, pe care cel mai puțin decât o fiară le vrea inegale pentru a pretinde că e mai mult decât fiara, două jumătăți izvorăsc din trup.
Azi mă vreau un întreg! Deci uit tot...mă vreau fără cuvinte. Nicăieri n-au ajuns, au fost mereu aruncate. Trupul meu vrea să se scalde în apă ce nu se vrea mai mult decât apă, iar uitarea e limpede.
Nu recunosc nimic din ce am vorbit, cuvintele mă înșeală și mă fac să mint, voi uita cum să le zic.

As primi

Sa fi fost pamant inundat de ape...sa primesc valul si sa ma scufund! Sa fi inaltat un copac si sa fi avut fructe. Dar nu sunt decat valul care s-a stins demult sau, poate, nici atat. Poate sunt doar digul care s-a naruit peste intinderi desarte sau doar o piatra din care zidul tau e facut: am inaltat doar stanci goale.
Sa fi fost un vis de fericire...
Sa fi fost dulceata vicleana a unei atingeri neterminate...
Sa fi fost fara gand doar placerea care nu mi-o refuz si sa fi primit doar pe intuneric mierea. Sa fi fugit de soare ca sa ma ascund sub imbatarea lunii, iar aceasta imbatare nimeni sa nu mi-o stie!
As vrea sa fi fost orice, caci nu stiu ce am fost. Si eu inca astept valul!

pentru mine

I Have Not Lingered In European Monosteries from "The Spice-Box of Earth"

by Leonard Cohen

I Have Not Lingered In European Monosteries
and discovered among the tall grasses tombs of knights
who fell as beautifully as their ballads tell;
I have not parted the grasses
or purposefully left them thatched.

I have not held my breath
so that I might hear the breathing of God
or tamed my heartbeat with an exercise,
or starved for visions.
Although I have watched him often
I have not become the heron,
leaving my body on the shore,
and I have not become the luminous trout,
leaving my body in the air.

I have not worshipped wounds and relics,
or combs of iron,
or bodies wrapped and burnt in scrolls.

I have not been unhappy for ten thousands years.
During the day I laugh and during the night I sleep.
My favourite cooks prepare my meals,
my body cleans and repairs itself,
and all my work goes well.